Într-o societate în „care pe care” explică înaintarea prin
datul de coate spre succes, înrăirea indivizilor e o consecinţă
normală, marea parte a lumii fiind, precum în politică, mereu în
opoziţie. În completarea acestei fraze cu iz general şi demagogic,
vin cu un exemplu auzit, real, referitor la un profesor universitar
care le-a mărturisit cu francheţe studenţilor săi cum că nu
intenţionează să-i înveţe carte, pentru ca ulterior aceştia
să-i ia pâinea. Altfel spus avem un subiect presupus blamabil, în
persoana dascălului cababil să-şi asume declarat exercitarea „de
mântuială” a profesiei, dintr-un reflex instictiv cu rădăcini
în securitatea, siguranţa şi stabilitatea propriului loc de muncă.
Doresc să ne gândim puţin, acum, cât de incriminabil este acest
profesor şi să disecăm puţin afirmaţia sa.
Să începem cu clişeele: profesorul este cel care transmite
generaţiilor tinere cunoştinţele sale bătătorite în timp,
aceleaşi şi aceleaşi cunoştinţe, încontinuu. Avem cuplul
profesor-elev care, aşa cum familia este definită nucleul
societăţii, este nucleu al educaţiei, procesului instructiv
educativ instituţionalizat, condus de dascăl şi acceptat, însuşit
de tânăr. Profesorul oferă, elevul absoarbe. Şi tot profesorul
este cel care influenţează, determină gândirea elevului, suscită
dezvoltarea imaginaţiei, memoriei, inteligenţei şi personalităţii
elevului. Ce rol educativ să stoarcem, aşadar, din exemplul mai sus
prezentat, cu profesorul ce le pune în vedere studenţilor săi cum
că doar nu-i va învăţa carte, pentru ca mai apoi aceştia să-i ia
pâinea? Eu traduc astfel spusele profesorului: „nu sunt ipocrit,
sunteţi pe cont propriu, asta e o luptă de clasă, iar noi nu suntem
aliaţi. Nu vă închipuiţi, aşadar, c-am să vă pun eu în mâini
armele cu care să mă doborâţi, chiar dacă unii dintre voi m-ar
pune la pământ şi cu mâinile goale. Pâinea mea e profesoratul şi
n-o împart cu nimeni, hrăniţi-vă cu firimiturile cunoaşterii
mele, dar nu vă-nchipuiţi c-am s-o împart frăţeşte cu voi. Dacă
viaţa e o luptă, e logic că n-am să investesc în artileria
duşmanului, care duşman al meu, în circul ăsta al supravieţuirii
profesionale, eşti tu, tinere, cel care îndrăzneşti a râvni la
pâinea mea. Să continuăm, deci.”
Nu sunt oripilată de afirmaţia profesorului, ba chiar mă încântă
impactul spuselor lui asupra celei care a povestit-o mai departe.
Contrar impulsului prim de a categorisi profesorul în cauză „ce
dobitoc!”, acesta, indiferent cât de merituos ar fi, sau cât de
egoist, derapat de moralitatea şi etica profesiei sale, a dat o
lecţie preţioasă studenţilor săi, una pe care alţi dascăli n-ar
îndrăzni în ruptul capului s-o enunţe în faţa unui auditoriu ce
însumează o posibilă mână de viitori pretendenţi ai catedrelor
lor. Profesorul nostru, oricât de dobitoc ar fi în general, prin
spusele cu care şi-a indispus studenţii, şi-a asumat public
poziţia „en garde” din şubredul post ce-l ocupă, a fost sincer
şi prin însăşi afirmaţia sa şi-a tratat studenţii de la egal la
egal, fără molipsitoare excese de superioritate atât de întâlnite
în mediul academic.
Avem, pe de altă parte, o fată care relatează afirmaţia
profesorului său în termeni incriminatori, cum că uite ce profesor
tâmpit am şi ce a îndrăznit să spună. Să traduc, altminteri,
şi spusele ei: „uite ce a spus cutărică profesor. Prin urmare,
dacă nu am să reuşesc, de vină va fi el, profesorul care nu a vrut
să mă înveţe. Dacă am să rămân o proastă, de vină a fost el,
profesorul, care nu m-a ajutat să mă deştept. E un dobitoc, merită
expulzat din învăţământ, cu alde ăştia se alege praful de
viitorul nostru; ei, dascălii, sunt coechiperii noştri şi da,
trebuie să ne dea mură-n gură şi, chiar dacă nu ne înfruptă
decât cu câte un sfert de mură din mormanul lor, să pretindă,
totuşi, că o fac, altfel sunt răi. Mai bine să nu spună pe faţă
ce gândesc, să nu indice spre vulnerabilitatea poziţiei lor scurt
şi cinic, mai degrabă să fie făţarnici şi să ne alimenteze
iluzia cum că trăim într-o lume bună şi frumoasă în care toţi
putem avea şi carte şi parte, iar când va fi să dăm cu capul de
ziduri, bariere şi probleme, să putem argumenta cum că n-am văzut,
n-am ştiut, n-am crezut.”
Şi iată-ne, în cele din urmă şi pe noi, cei ce digerăm
întâmplarea asta căreia îi vom atribui un caracter izolat,
nefericit pentru unii, trebuincios sau nicicum pentru alţii. Faptul
nu mi-a fost relatat direct de către studenta în cauză, însă
dacă mi-ar fi povestit personal, cu apel spre compasiune şi părere
de rău, i-aş fi răspuns, fără a alimenta argumentări din partea
ei: „pe scurt, n-ai înţeles nimic din lecţia profesorului tău,
fată dragă”.
Asa, şi?
